Până la proba contrară, se prezumă că soții în timpul mariajului au avut o contribuție egală la dobândirea bunurilor ce compun masa de împărțit (art. 357 alin. 2 teza II C.civ.). Temeiul juridic al comunității de bunuri îl constituie nu numai existența căsătoriei, ci și participarea fiecăruia dintre soți prin muncă sau prin mijloacele sale la dobândirea și conservarea bunurilor comune, stabilindu-se cota parte ce revine fiecăruia dintre soți și prin raportare la întreaga durată a căsătoriei, soluție ce se impune pentru a nu se ajunge la inechități.

Așadar, cotele fiecărui soț pot fi inegale dacă aportul acestora la dobândire și conservare este diferit, prezumția unor cote egale aplicându-se doar în lipsa unor elemente care să permită determinarea contribuției fiecărui soț.

Determinarea cotei de contribuție se face prin raportarea efortului financiar și material al soților, la întreaga durată a mariajului și la toate obligațiile de natura căsătoriei, în virtutea principiului unicității cotei de contribuție. Comunitatea de bunuri este o masă de bunuri afectată întâmpinării sarcinilor comune ce revin soților în cadrul căsătoriei, iar reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soți nu-și are temeiul principal în considerații de ordin patrimonial, ci în comunitatea de interese ale soților în cadrul căsătoriei, raporturile patrimoniale dintre soți fiind o consecință a relațiilor lor personale și nu invers.

Este important a se reține că, pentru considerente de echitate între foștii soți, în cazul în care între ei a intervenit de-a lungul mariajului o înțelegere privind situația în care unul obține venituri, iar celălalt se preocupă de bunul mers al gospodăriei și implicit și de creșterea copiilor, cu ocazia partajării bunurilor comune aceste înțelegeri nu pot fi eludate o dată cu degradarea relațiilor dintre părți, astfel încât să afecteze cota de contribuție legală. Pe de altă parte, tot pentru considerente de etică și echitate, deși creșterea copiilor implică efort susținut și sacrificii, această contribuție nu poate fi absolutizată, întrucât soțul care realizează venituri, având un loc de muncă, contribuie în acest mod la creșterea și educarea copiilor, asigurând suportul financiar în acest scop, fiind totodată privat, din motive neimputabile, de posibilitatea de a fi mai mult timp alături de copii. Însă, pe măsură ce copiii cresc, dobândind progresiv autonomie, părintele care i-a supravegheat permanent, se poate implica și în activități lucrative și trebuie de asemenea să contribuie la întreținerea familiei și dobândirea bunurilor comune.

Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău