Fiecare copil este unic, are propria personalitate, evoluție și ritm de dezvoltare, iar neliniștea și conflictul dintre părinți sunt pe deplin resimțite, fiind foarte important ca fiecare copil să păstreze o relație de calitate cu fiecare dintre ei.

Pentru a putea preveni efectele sindromului alienării parentale, trebuie stabilit și respectat un program de legături personale, întrucât copilul are nevoie de timp și de afecțiune din partea părintelui cu care nu locuiește, pentru a construi o relație bazată pe propriile percepții, afecțiunea fiecărui părinte reprezentând un element de echilibru în viața lui.

Existența unei situații conflictuale între părinți nu trebuie să afecteze relația fiecăruia cu minorul, nu acesta trebuie să poarte povara disputelor dintre părinți, copilul trebuie protejat de astfel de atitudini, părinții având obligația morală față de copil de a se abține de la manifestări, inclusiv imputații, reproșuri aduse celuilalt părinte, care ar putea afecta echilibrul copilului.

Totodată, transferul de la un părinte la celălalt nu este niciodată simplu și atmosfera în care se desfășoară preluarea/predarea este extrem de importantă pentru copil.

Respectarea interesului superior al copilului trebuie să fie preocuparea de bază a ambilor părinți, iar trecutul comun al acestora nu trebuie să estompeze prioritățile copilului și drepturile lui, deoarece mai întâi de toate copilului îi aparține dreptul de avea legături personale cu fiecare părinte, iar negarea acestui drept poate produce traume profunde atât în plan emoțiomal, cât și psihic.

În acest sens, Curtea de la Strasbourg a reamintit că în cauzele de acest fel „examinarea elementelor care servesc cel mai bine interesele copilului au întotdeauna o importanță fundamentală” (cauza Johnson împotriva Norvegiei) , că „interesul copilului trebuie considerat primordial și că doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoană să fie privată de drepturile părintești în interesul superior al copilului” (Hot. Guahore împotriva Franței, nr. 40031/98).

Programul de legături personale trebuie să fie echilibrat și rațional, fără a aduce atingere chiar dreptului copilului de a avea relații personale și contacte directe cu părintele nerezident, ceea ce ar fi de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală ori socială a minorului și fără a se face doar o aplicare formală a dispozițiilor legale, fără a se ține seama și de interesul superior al copilului, deoarece orice copil are nevoie de grija și afecțiunea directă a ambilor părinți, pentru a nu suferi traume emoționale ce i-ar afecta personalitatea în curs de formare și, implicit, viitorul său ca persoană, aceasta fiind rațiunea pentru care în Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, s-a consacrat dreptul copilului de a nu fi separat de părinții săi și de a avea cu ambii relații personale și contacte directe, în mod regulat, chiar dacă aceștia își au reședința stabilită în locații diferite.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Lafargue contra României, cauza Iosub Caras contra României, cauza Ignaccolo-Zenide contra României ) s-a recunoscut că pentru un părinte și pentru copilul său a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții de familie, chiar dacă relația dintre părinți se destramă.

În același timp, instanța de tutelă trebuie să aibă în vedere atât art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale cât și jurisprudența europeană, care a stabilit că legăturile personale dintre părinte și copil reprezintă un element fundamental al vieții de familie, chiar dacă relația dintre părinți nu mai există, iar măsurile interne, inclusiv hotărârile instanței, care ar împiedica o astfel de relație, constituie o ingerință în dreptul la viața familială.

Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău