Mereu am susținut că avocatura este cea mai nobilă dintre profesiile juridice, iar asta obligă la sinceritate și asumare. Între paginile dosarelor se află povești, se trasează destine și se iau decizii care afectează în mod iremediabil pe cei în cauză. Gândul fiecărui avocat de bară este de a câștiga procesul și astfel se pune la bătaie tot arsenalul de ași prin gestionarea cât mai eficientă a probelor. Dar până unde suntem gata să mergem pentru a ne apăra clientul, mai mult cu cât știm că nu are dreptate? Ce mijloace suntem într-adevăr capabili să alocăm? Oare scopul scuză mijloacele? Fiecare plasează cursorul eticii unde dorește. Trebuie pur și simplu să ne putem asuma consecințele cuvintelor și a acțiunilor noastre, întrucât o dată aruncate în joc (în fața instanței sau a organului de cercetare penală), foarte adesea, nu mai există cale de întoarcere. Cumva minciuna, alterarea adevărului sau omisiunea nu sunt contrare moralei și aici mă refer la percepția fiecăruia asupra a ceea ce este drept și nedrept sau bine și rău. Pentru că ceea ce este rău pentru unii nu este neapărat rău pentru alții, la fel cum o cerere în instanță poate părea logică și necesară pentru unii și ilogică sau neconcludentă pentru partea adversă. Când nu există o intenție deliberată de a induce în eroare o parte sau instanța însăși, este greșit să calificăm actul drept minciună sau inducere în eroare. Frontiera este uneori poroasă, datorită anumitor circumstanțe. Teama de consecințe este cea care va dicta modalitatea de abordare a fiecărei spețe în parte și va dicta abordarea pe care o vom alege. Obiectivul meu nu este de a încerca o dezbatere filozofică, din contră. Este o întrebare pertinentă și este preferabil ca fiecare avocat care își respectă profesia să și-o adreseze: oare scopul scuză mijloacele? Eu predic un adevăr în ciuda tuturor obstacolelor, asumându-mi de fiecare dată consecințele acestui fapt. Este de acceptat și abordarea că fiecare context dictează directiva, ceea ce înseamnă că uneori este necesară adaptarea la o anumită situație. Se pune problema de a ști unde se stabilește granița între ce considerăm noi necesar și ce consideră societatea necesar. Cine poate să judece cu adevărat, la urma urmei? Un posibil răspuns ar fi conștiința fiecăruia, etica fiecăruia dintre noi avocații, iar în cele din urmă etica reprezintă motorul profesiei. Fără etică suntem pierduți! Fără o strategie ne lăsăm în seama norocului. Cu o strategie și o pregătire temeinică ne facem din noroc un aliat și putem canaliza toate șansele de partea noastră, fără a segmenta în mod deliberat informații care ar putea aduce (deși nu mereu este o regulă) avantajele urmărite de și pentru clientul nostru.

Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău