Conform art. 483 alin. 1 din Codul civil, “autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri ce privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți .”

Dacă părinții nu conviețuiesc, exercitarea în comun a autorității părintesti se concretizează în consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creșterea și educarea copiilor, actele curente privind creșterea și educarea acestora fiind îndeplinite de părintele la care copiii locuiesc. Aceasta deoarece, atunci când părinții sunt despărțiți, fie ca sunt divorțați, fie că sunt părinți naturali care nu conviețuiesc, exercițiul autorității părintești este prevăzut de lege ca aparținând ambilor părinți în comun, însă modalitatea concretă de exercitare diferă față de ipoteza exercitării autorității de către părinții care locuiesc împreună, întrucât, în concret, copilul va locui cu unul dintre părinți, iar aceștia nu pot fi împreună alături de copil pentru a se putea ocupa de creșterea și educarea lui zilnică și pentru a coordona actele sale curente.

Exercitarea autorității părintești presupune exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești. În principiu, autoritatea părintească este exercitată de ambii părinți împreună. Exercițiul comun al autorității părintești fundamentează prezumția mandatului tacit reciproc între părinți, reglementată de art. 503 alin. 2 din Codul civil.

În reglementarea divorțului este statuată regula conform căreia autoritatea părintească se exercită de către ambii părinți (art. 397 C.civ.), dar conform art. 398 C.civ., pentru motive temeinice, se poate dispune exercitarea ei de către unul dintre părinți.

Art. 507 C.civ., la rândul său, enumeră situații general valabile care vor conduce la exercițiul autorității părintești de un singur părinte, fiind aplicabil deopotrivă pentru ipoteza părinților căsătoriți și a celor divorțați sau care nu conviețuiesc.

În stabilirea exercitării autorității părintești de către un singur părinte, trebuie avute în vedere doar fapte concrete și dovedite. Probatoriul trebuie să îndeplinească următoarele elemente cumulative: dovada de către părintele solicitant că există o vătămare a interesului superior al copilului, care se află sub autoritatea ambilor părinți; stabilirea unei legături de cauzalitate între vătămare și exercitarea în comun a autorității părintești; demonstrarea faptului că, soluția constă în exercitarea autorității părintești exclusive de către părintele care solicită.

Legiuitorul a lăsat la latitudinea instanțelor judecătorești modul în care motivele întemeiate sunt apreciate, dar trebuie avut în vedere, în mod categoric, interesul superior al copilului.

Chiar dacă Codul civil nu evidențiază aceste motive temeinice, Legea 272/2004 republicată, privind protecția și promovarea drepturilor copilului în cuprinsul alin. 7 al art. 36 se arată că “se consideră motive temeinice pentru ca o instanță să poată decide ca autoritatea să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violentă, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte al autorității părintești”.

Prin sintagma “orice alt motiv legat de riscurile pentru copil”, legiuitorul a lăsat din nou în sarcina instanțelor de judecată spre analiză toate situațiile concrete, particulare fiecărui caz în parte. Spre exemplu, lipsa unui sprijin, fie afectiv sau material, lipsa prezenței fizice a părintelui nerezident o perioadă considerabilă de timp, constituie motiv temeinic pentru ca instanța de judecată să dispună exercitarea în mod exclusiv a autorității părintești de către părintele solicitant. Nu încape dubiu că în situația menționată, interesul superior al minorului este categoric vătămat.

Avocat Andreea Marca, Baroul Bacău